despre ascultare

– Părinte, cum poate fi ajutat cineva atunci când crede că suferă de ceva?

Ca să fie ajutat trebuie să aibă duhovnic, să aibă încredere în el şi să-l asculte. Ii va spune gândul său, iar acela îl va sfătui: “Acestui gând nu-i da importantă, la acela ia aminte” etc. Dacă nu are încredere şi nu ascultă, nu-i poate pleca gândul ce îl supără. Oare ştii ce înseamnă să-ti ceară unii ajutor, iar ei înşişi să nu facă nimic? Un tânăr care trăieşte dezordonat are pro­bleme psihologice şi se chinuieşte, vine la mine cu nişte ochi înroşiţi de ţigară şi-mi cere să-l ajut. Are şi o evlavie falsă, cere să-i dau icoana din catapeteasmă de binecuvântare şi intră înăuntrul Chiliei cu ţigara aprinsă. “Bre, îi spun, din pricina ţigării ochii ti s-au făcut roşii ca ai câinelui turbat, nici bătrânii nu fumează aici înăuntru. Eu aici tămâiez“. Insă acela o ţinea pe-a lui. Vine, cere ajutor, dar nu iese din gândul său. „De ce nu mă faci bine?“, mă întreabă. Vrea să se facă bine într-un mod magic, fără ca el să încerce să facă ceva. “Tu nu eşti pentru minune, îi spun. Nu ai ni­mic. Crezi numai în gândul tău“. Dacă ar fi făcut ascul­tare, ar fi putut fi ajutat. Am luat aminte că cel care ascultă, tac-tac, sporeşte şi merge bine. Şi după aceea şi el, şi ai lui sunt liniştiţi.

Odată un preot a mers la mănăstire şi i-au spus să cânte, dar acela a refuzat. “De ce nu cânţi?“, l-au între­bat. “Pentru că psalmul spune: „Inălţările lui Dumnezeu in gâtlejul lor şi sabie cu două ascuţişuri in mâinile lor”[6]. Se temea de sabie dacă şi-ar fi înălţat glasul său şi stăruia în gândul său care îi spunea că nu este bine să cânte. “Măi, Părinte, nu este aşa“, îi spuneau aceia, insă acela, nimic, o ţinea pe a lui. Ei, cum să te înţelegi cu un astfel de om? Ce să-i faci? Chiar dacă ceea ce spunea acela ar fi fost corect, iar altul i-ar fi spus: „Nu, nu este aşa, este în felul acesta“, şi ar fi făcut ascultare de greşeala celuilalt, tot ar fi primit har şi încă har mult, pentru că s-ar fi smerit.

Câţi se chinuiesc aşa ani întregi, deoarece cred gândului lor şi nu ascultă de nimeni. Orice le-ai spune, orice le-ai face, pe toate le iau anapoda. Şi nu este numai atât, că a crezut cineva odată în gândul său şi răul s-a oprit acolo, ci răul se măreşte. Se cultivă încet-încet şi poate ajunge la nebunie. Unul, de pildă, face o casă şi alţii îi spun: “Cum de o faci aşa? Va cădea şi te va strivi“. Deoarece este la început, dacă ascultă, uşor o poate strica şi îndrepta. Dar dacă apucă şi o termină, cum o va mai strica după aceea? I se spune: “Te va strivi”, vede şi acela că va cădea, îşi dă seama de primejdie, dar se gândeşte că a cheltuit, că a făcut atâta osteneală ca s-o facă şi nu o strică. Şi în cele din urmă este strivit înăuntru.

– Unul ca acesta poate fi ajutat?

– Dacă vrea, poate fi ajutat. Dar atunci când îi spui că aceasta nu este corect şi acela se îndreptăţeşte pe sine, cum să fie ajutat? Să presupunem că un tânăr are diabet şi, deoarece nu ştie cât rău îi poate face el, crede că nu este ceva serios. Medicul îi spune: „Diabetul vatămă şi trebuie să ţii regim“. Dacă îl va asculta, nu va avea probleme. Dar dacă va spune: “Lasă să am diabet. O să mănânc dulciuri, pentru că atunci când mănânc dulciuri mă încălzesc şi pot dormi fără pătură; pot intra şi în zăpadă“, cum te vei înţelege cu el, dacă insistă şi o ţine pe a lui?

– Părinte, este firesc ca un tânăr să creadă gândului său?

Tânărul care crede gândului său are mult egoism.

– Şi cum va pricepe aceasta?

– Dacă, de pildă, îşi va aduce aminte de unele în­tâmplări din vârsta copilăriei lui care îi arată ce doză de egoism a avut de mic, atunci va pricepe. Am obser­vat doi copilaşi. Unul a luat o pernă uşoară, din afrolex, şi a ridicat-o în mod normal. A ridicat-o şi celălalt, dar s-a făcut că ridică un sac de ciment. Acesta are egoism. Dar când va creşte puţin şi va pricepe că acea acţiune a sa pornise din egoism şi o va spune la spovedanie, vine harul lui Dumnezeu, se eliberează şi este ajutat. Dumnezeu nu este nedrept!

– Părinte, atunci când, din experienţa pe care o am, apreciez ce evoluţie va avea o stare personală, în aceasta există încredere în sine?

Să nu tragi concluzii singură. Sfântul Apostol Petru a mers pe deasupra apei atunci când l-a chemat Hristos. Insă când i-a spus gândul său că se va scu­funda, s-a scufundat[7]. Şi Hristos l-a lăsat. “Dacă zici că te vei scufunda, scufundă-te“.

Şi iată, cel smerit şi minuni de ar face tot nu crede în gândul său. In Iordania era un preot foarte simplu care făcea minuni. Citea la oameni şi la animale care aveau vreo boală şi se făceau bine. Mergeau şi musulmanii la el atunci când sufereau de ceva şi-i vindeca. Acesta, înainte de a liturghisi, sorbea ceva cu puţin posmag şi după aceea toată ziua nu mânca nimic. După o vreme a aflat patriarhul că mănâncă înainte de Sfânta Liturghie şi l-a chemat la patriarhie. Acela s-a dus fără să ştie de ce l-au chemat. Până să-l cheme patriarhul, a aşteptat într-o sală împreună cu alţii. Afară era foarte cald. Storurile erau trase şi printr-o găurică trecea o rază de lumină. Preotul crezu că aceea este o sfoară. Fiindcă transpirase, îşi scoase rasa şi o întinse pe raza de lumină. Când ceilalţi care stăteau acolo au văzut aceasta, au rămas cu gura căscată. Se duc şi îi spun patriarhului: “Preotul care gustă înainte de Sfânta Liturghie şi-a agăţat rasa pe o rază de lumină!“. Atunci patriarhul l-a chemat înăuntru şi a început să-l întrebe: “Ce faci? Cum o duci? Cât de des liturghiseşti? Cum te pregăteşti pentru Sfânta Liturghie?“. Iată, citesc slujba utreniei, fac şi câteva metanii, apoi pregătesc o sor­bitură, gust putin şi după aceea liturghisesc”, îi răs­punde acela. “De ce faci aceasta?“, îl întreabă patri­arhul. “Dacă mănânc puţin înainte de Sfânta Liturghie, răspunde acela, atunci când potrivesc[8], Hristos vine deasupra. In timp ce dacă mănânc după Sfânta Liturghie, Hristos rămâne dedesubt“. Şi o făcea aceas­ta cu gând bun. Atunci îi spune patriarhul: „Nu, aşa nu este corect. Mai întâi să consumi, şi după aceea să mănânci puţin“. A făcut metanie şi a primit.

Vreau să spun că, deşi ajunsese la o astfel de măsură, să facă minuni, a primit porunca în mod sim­plu; nu avea voie proprie. In timp ce, de ar fi crezut în gândul său, ar fi putut spune: “Eu citesc oamenilor şi animalelor bolnave şi se fac bine, fac minuni. Ce-mi spune mie acesta? Aşa cum gândesc eu este mai bine, pentru că altfel merge mâncarea deasupra lui Hristos“.

Am înţeles că ascultarea ajută foarte mult. Şi puţină minte de ar avea cineva, dacă face ascultare se face filozof. Ori inteligent, ori prost, ori sănătos, ori bolnav sufleteşte şi trupeşte de ar fi cineva, şi este chinuit de gânduri, dacă însă face ascultare se eliberează. Ascultarea este eliberare.

Cel mai mare egoist este acela care se ia după gân­durile lui şi nu întreabă pe nimeni. Unul ca acesta se autodistruge. Se poate ca cineva să fie deştept, ba chiar foarte inteligent, dar dacă ţine la voia sa, încredere în sine şi iubire de sine, se chinuieşte mereu. Se încurcă urât şi i se creează probleme. Dar pentru ca unul ca acesta să-şi afle drumul său, trebuie să-şi deschidă inima unui duhovnic şi să ceară cu smerenie ajutorul lui. Unii însă în loc să meargă la duhovnic, merg la psihiatru. Dacă psihiatrul este cre­dincios, îi va pune în legătură cu un oarecare duhovnic. Dacă nu, le va da numai medicamente. Insă medicamentele nu rezolvă problema. Este nevoie şi de ajutor duhovnicesc ca ei să poată înfrunta corect pro­blema şi astfel starea lor să se îmbunătăţească şi să nu se mai chinuiască”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Nevointa duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)